Explorări funcţionale

Spirometria este folosită pentru diagnosticul şi monitorizarea bolilor plămânului cum ar fi astmul, bronşita cronică, emfizemul, fibroza pulmonară. Spirometria este o metodă neinvazivă şi foarte precisă de apreciere a funcţiei pulmonare. Spirometria este de asemenea utilizată pentru a vedea cât de bine acţionează medicamentele administrate pentru probleme respiratorii.

Despre spirometrie

Pentru spirometrie se foloseşte un aparat numit spirometru ce măsoară cât de mult aer încape în plămâni şi cât de mult aer poate intra sau ieşi din plămân. Spirometrul are o piesă bucală legată la un sistem de măsurare al fluxului şi volumului de aer care este la rândul său legat la un aparat, de obicei computer, ce înregistrează rezultatele şi le reprezintă grafic (curbe) şi numeric.

Pentru diagnosticul şi evaluarea astmului la măsurătorile făcute cu spirometrul sunt importante:

• Capacitatea vitală forţată (FVC pe buletinul spirometric), ce exprimă maximum de aer ce poate fi inspirat şi expirat;
• Volumul expirator forţat (FEV-1 pe buletinul spirometric), ce este maximum de aer ce poate fi expirat într-o secundă.

Medicul va compara aceste două valori între ele şi faţă de valorile ideale pentru vârstă, înălţime, sex, rasă şi va putea preciza dacă există obstrucţie a căilor respiratorii. Apoi ţi se va da să inhalezi o substanţă care dilată bronhiile şi după circa 15-30 minute se repetă măsurătoarea. Dacă aceasta a doua este mult mai bună este foarte probabil că ai astm. Chiar dacă valorile spirometrice sunt normale nu se exclude diagnosticul de astm! În acest caz va fi nevoie de teste suplimentare. Acurateţea unui test spirometric depinde de cum înţelege şi cooperează pacientul în timpul procedurilor. Spirometria se efectuează numai în cabinetul medical şi tehnica este complet diferită de cea folosită pentru măsurarea debitului expirator de vârf:

• iniţial pacientul respiră normal prin aparat (inspiră şi expiră);
• se cere apoi un inspir lent şi maximal urmat de un expir lent şi maximal;
• apoi se cere un inspir profund urmat de expir puternic şi cât mai rapid.

În tot acest timp buzele sunt ţinute strâns în jurul piesei bucale şi nasul este prins cu un clip nazal astfel încât pacientul să respire numai pe gură. Poziţia este de obicei şezândă, dar dacă pacientul preferă poate să stea şi în picioare, fără a se apleca însă în faţă când expiră. De obicei sunt necesare minim 3 măsurători corect executate, repetând secvenţa descrisă mai sus, uneori pot fi necesare până la 8 teste. Timpul necesar pentru spirometrie, depinzând de complexitatea acestuia şi de tehnica şi cooperarea pacientului, variază de la 5 minute până la 30-45 minute. Rezultatele la spirometrie sunt exprimate de obicei în procente faţă de valorile ideale ale funcţiei pulmonare calculate funcţie de sex, rasă, vârstă şi înălţime. Este foarte utilă şi reprezentarea grafică a fluctuaţiei în timp a funcţiei pulmonare a pacientului respectiv (trend de evoluţie). Deoarece spirometria implică efort respirator (respiraţie rapidă, forţată, maximală) unii pacienţi pot experimenta după spirometrie greutate în respiraţie şi senzaţie de oboseală, care sunt însă trecătoare şi nu sunt periculoase. Copiii sub 5 ani cooperează mai greu şi de obicei nu pot face spirometrii de calitate. În acest caz se utilizează un alt mod de măsurare a funcţiei pulmonare numit body-pletismografie. Nu se efectuează spirometrie la pacienţii ce au suferit recent un infarct miocardic sau un accident vascular cerebral, care au boli de inimă severe sau care acuză dureri toracice sau palpitaţii cu ritm rapid înainte de spirometrie.

Testul auditiv (audiometria) face parte din examinarea urechii şi evaluează capacitatea unei persoane de a auzi, prin măsurarea abilităţii sunetelor de a ajunge la creier. Sunetele sunt, de fapt, vibraţii aflate în mediul înconjurător, de frecvenţe şi intensităţi diferite; aerul din canalele şi oasele de la nivelul urechii şi a craniului, ajută aceste vibraţii să parcurgă drumul dintre ureche şi creier, unde sunt „auzite”. Testele auditive determină prezenţa hipoacuziei (scăderea capacităţii de a auzi), cât de severă este şi care este cauza apariţiei acesteia. Testele auditive ajută la determinarea felului de hipoacuzie, prin măsurarea capacităţii sunetelor de a ajunge în urechea internă prin canalul auditiv (aerul – conduce sunetele) şi de a se transmite prin intermediul oaselor (oasele – conducătoare de sunete). Majoritatea testelor auditive cer pacientului să răspundă la o serie de cuvinte spuse pe tonalităţi diferite, dar sunt şi teste auditive ce nu necesită răspuns.

Pacientul ar trebui să apeleze la medic dacă:

• a fost expus recent la un sunet puternic, care a determinat durere sau a fost expus la un zgomot ce a dus la apariţia acufenelor (zgomote în urechi); înainte de efectuarea unui test auditiv trebuie evitate zgomotele puternice pentru aproximativ 16 ore
• ia sau a luat antibiotice ce pot determina afectarea auzului, precum gentamicina
• are probleme în a auzi o conversaţie normală sau a observat alte semne caracteristice hipoacuziei
• a avut recent o viroză respiratorie sau o infecţie a urechii.

Endoscopia digestivă superioară este un procedeu de investigare ce permite medicului să exploreze interiorul esofagului, stomacului şi a primei părţi a intestinului subţire (duodenul) prin intermediul unui instrument subtire şi flexibil, prevăzut cu un aparat optic, ce poartă numele de endoscop. Acest tip de endoscop este introdus prin cavitatea bucală şi înaintează uşor la nivelul gâtului, până ajunge la nivelul esofagului, stomacului şi apoi a duodenului.

Această investigaţie poartă uneori numele de esofago-gastro-duodenoscopie deoarece întregul tract digestiv superior este examinat prin intermediul ei. Cu ajutorul endoscopiei, medicul poate vedea ulceraţiile, inflamaţiile, tumorile, infecţiile sau sângerarile de la nivelul tractului digestiv superior.

Se pot preleva ţesuturi (biopsie), pot fi îndepărtaţi polipii şi se pot trata hemoragiile de la acest nivel al tubului digestiv. Endoscopia poate dezvălui probleme ce nu sunt descoperite cu ajutorul radiologiei şi uneori poate fi de ajutor în a elimina necesitatea unei intervenţii chirurgicale exploratorii.

O endoscopie digestivă superioară poate fi facută pentru:

• detectarea inflamaţiei de la nivelul esofagului (esofagita) sau a complicaţiilor bolii de reflux gastro-esofagian. Complicaţiile pot include structurile esofagiene sau esofagul Barrett (definită ca metaplazia intestinală a epiteliului esofagian), afecţiune ce creşte riscul dezvoltării cancerului esofagian;
• detectarea herniei hiatale, a ulcerului gastric şi esofagian, a inflamaţiilor, tumorilor sau a altor probleme de la nivelul tractului digestiv superior. Aceste probleme pot fi depistate iniţial la examenul radiologic sau la alte examinari pentru tractul digestiv superior iar endoscopia este facută pentru o evaluare ulterioară a modificărilor descoperite;
• determinarea cauzei hematemezei (voma cu sânge de origine digestivă);
• determinarea cauzei persistenţei durerii în abdomenul superior sau a senzaţiei de balonare, a cauzei disfagiei (senzaţie de jenă sau de blocare în timpul deglutiţiei), a cauzei vărsăturilor şi a pierderii inexplicabile în greutate;
• diagnosticul infecţiilor esofagiene cauzate de diferite bacterii, fungi sau virusuri;
• verificarea vindecării ulcerului gastric;
• examinarea stomacului şi a duodenului după o intervenţie chirurgicală;
• a determina daca există un blocaj între stomac şi duoden (obstrucţie la nivelul pilorului).

Endoscopia mai poate fi utilizată în următoarele situaţii:

• pentru obţinerea unui diagnostic de urgenţă în privinţa leziunilor esofagiene datorită ingestiei de substanţe chimice, otrăvitoare
• prelevarea de ţesuturi (biopsie) pentru a putea fi examinate în laborator. În timpul endoscopiei o biopsie poate fi făcută pentru a ajuta în detectarea esofagului Barrett
• diagnosticul infecţiei cu un anumit tip de bacterie, numită helicobacter pylori, care se crede că este cauza principală a ulcerului gastric
• îndepărtarea polipilor gastro-intestinali
• tratarea hemoragiilor gastro-intestinale, inclusiv a sângerarilor cauzate de varicele esofagiene (dilatarea venelor esofagului inferior, determinată de hipertensiunea portală)
• extragerea obiectelor străine ce pot fi înghiţite
• investigarea apariţiei anemiei (diminuarea cantităţii de hemoglobină), ce poate fi dată şi de o hemoragie digestivă superioară.

Endoscopia digestivă inferioară este termenul folosit pentru a descrie examinarea medicală a tractului gastrointestinal inferior al unei persoane.

Acest tip special de investigaţie este o combinaţie între alte două examene ale tractului gastrointestinal inferior: colonoscopie şi sigmoidoscopie. Endoscopia digestivă inferioară este utilizată pentru identificarea problemelor specifice intestinului subţire.

În cazul endoscopiei digestive inferioare se foloseşte un endoscop, un tub subţire, flexibil, dotat cu o cameră video şi o sursă luminoasă la unul din capete, pentru a se putea vizualiza interiorul tractului gastrointestinal. În cadrul acestei examinări speciale vor fi incluse, atât colonoscopia (examinarea colonului), cât şi sigmoidoscopia (examinarea colonului sigmoid). Investigaţia va fi susţinută de către un medic specialist instruit în astfel de teste, dar şi în interpretarea rezultatelor.

În cazul colonoscopiei totale, se va introduce prin anusul şi rectul pacientului un tub lung din fibră optică, ce va fi deplasat prin întregul colon. Fiecare porţiune a colonului va fi observată şi examinată. Pe parcursul sigmoidoscopiei cu tub flexibil din fibră optică, se va introduce un tub mai scurt, care va ajunge din rect în colonul sigmoid.

Endoscopia digestivă inferioară este folosită pentru diagnosticarea cancerului, polipilor şi inflamaţiei (colita, de exemplu), dar şi pentru alte cauze anormale de sângerare sau situaţii medicale neclare, ca urmare a radiografiilor cu raze X. Tehnica mai este utilizată pentru îndepartarea polipilor (polipectomie).

În ce constă endoscopia inferioară

Endoscopia se realizează cu ajutorul unui endoscop – un tub flexibil compus din fibre extrem de subţiri din fibră de sticlă, dotat la unul din capete cu o sursă luminoasă şi o camera de luat vederi, care oferă imagini pe un monitor.

Medicul poate vizualiza prin intermediul endoscopiei structurile tractului gastrointestinal inferior şi poate stabili un diagnostic. Dacă este necesar, tratamentul poate fi instituit prin introducerea unor instrumente printr-o secţiune goală a endoscopului.

Colposcopia este o metoda de vizualizare a vaginului şi colului uterin cu ajutorul unui colposcop, un instrument asemanator unui microscop.

Datorită informaţiilor diagnostice preţioase obţinute prin colposcopie şi testul Babes-Papanicolau, cancerul de col uterin, cea mai răspândita formă de cancer întâlnită la femei la inceputul secolului XX, a devenit o maladie curabilă în ţările în care aceste investigaţii se practică în mod sistematic. Pare o procedură neplacută sau dureroasă, dar cu toate acestea nu se deosebeşte foarte mult de un examen ginecologic obişnuit. Spre deosebire de examinările endoscopice nu se introduce un tub în vagin, ci se practică doar vizualizarea din exterior cu ajutorul lentilelor, colposcopul neatingând corpul femeii examinate.

Colposcopia nu trebuie confundată cu culdoscopia, care este o investigaţie ce permite examinarea organelor cavităţii pelvine cu ajutorul unui tub introdus prin vagin. Colposcopia nu este dureroasă, nu necesită pregătire specială, nu presupune internare şi nu se face sub anestezie, astfel încât activităţile zilnice nu vor fi perturbate.

Colposcopia este utilă în depistarea modificărilor precanceroase şi canceroase ale vulvei, vaginului şi colului uterin. Ea este indicată în primul rând femeilor care au prezentat anomalii la examenul ginecologic sau rezultate anormale la testul Babes-Papanicolau. Din pacate, nu toate femeile fac acest test conform indicaţiilor şi dintre acestea cel puţin o treime neglijează să facă colposcopia în cazul înregistrării unor rezultate suspecte).

Alte recomandări vizează prezenţa durerilor şi sângerarilor vaginale, mai ales legate de contactul sexual sau depistarea vegetatiilor veneriene la nivelul vaginului sau colului, în special în cazul detectării unor tulpini HPV cu risc crescut la testul HPV (în care se recoltează secreţie de la nivelul colului şi se determină în laborator daca HPV este prezent şi despre ce tipuri de virus este vorba). Nu există contraindicaţii importante în legătura cu aceasta investigaţie. Ea se poate face fără risc chiar şi în timpul sarcinii (unele probleme ar putea apărea doar dacă ar fi necesară şi biopsia).

Totuşi colposcopia nu trebuie programată în timpul menstruaţiei şi nici în cazul unor inflamaţii acute cervicale sau vaginale (acestea trebuie tratate mai întai). Cu o zi înainte nu trebuie întreţinut raport sexual, nu trebuie introduse în vagin tampoane, creme sau ovule, spermicide, lubrifianţi sau gel de duş. Înainte de examinare se goleşte vezica urinară. Pacienta se examinează ginecologic, se introduce în vagin un specul pentru a-l menţine deschis şi apoi se apropie colposcopul şi se examinează interiorul vaginului cu ajutorul acestuia. Colposcopul are o sursă puternică de lumină şi lentile (este asemănător cu un microscop sau binoclu) care măresc de 10-40 de ori. Există colposcoape care permit şi obtinerea de imagini (foto sau video) sau conectate la un computer.

În timpul examinarii medicul va utiliza o soluţie de acid acetic (oţet) şi solutie Lugol (conţine iod, aşa că anunţaţi medicul daca sunteţi alergică) pentru o vizualizare mai bună a leziunilor. Dacă e necesar medicul va face o biopsie, adică va recolta unul sau mai multe fragmente de ţesut suspecte pentru examinări de laborator. În acest caz se simte o mică înţepătura, o durere de câteva secunde, iar medicul va folosi o soluţie specială pentru a opri hemoragia.

Examinarea propriu-zisă durează aproximativ 10-15 minute. După examinare nu sunt necesare precauţii speciale. În ziua respectivă nu trebuie practicate activităţi fizice intense, iar timp de o săptămână nu trebuie întreţinut contact sexual şi nu trebuie introduse în vagin tampoane, creme sau gel de duş. Este posibil, mai ales dacă a fost făcută puncţie, să apară durere, sângerari vaginale şi o secreţie vaginală deosebită, mai închisă la culoare, simptome care persistă câteva zile. Trebuie anunţat medicul dacă sângerările vaginale sunt masive, daca apar dureri abdominale intense, febră sau secreţie vaginală urât mirositoare.

Medicul va discuta cu dvs despre ceea ce a constatat în timpul colposcopiei şi deciziile de tratament care trebuie eventual luate, iar daca a fost realizată o puncţie, rezultatele vor fi obţinute după câteva zile.

Monitorul Holter este un dispozitiv de mici dimensiuni, alimentat de baterii, care înregistrează activitatea inimii. Aparatul înregistrează electrocardiograma (EKG) dumneavoastră în continuu, de la 24 ore până la 7 zile.

În timp ce purtați monitorul Holter veţi fi sfătuit să efectuaţi toate activităţile dumneavoastră zilnice obișnuite.

Monitorizarea tensiunii arteriale (Monitorizare holter TA) este o investigație medicală ce permite înregistrarea valorilor tensiunii arteriale la intervale regulate de timp, pe o durată standard de 24 de ore, și prin care se obține un profil tensional real al pacientului.

Investigația este recomandată în cazul diagnosticării hipertensiunii sau hipotensiunii, pentru evaluarea hipertensiunii de graniță ori a tensiunii arteriale oscilante, pentru evaluarea eficienței tratamentului indicat sau în cazul suspiciunii de hipertensiune “de halat alb” (înregistrarea unor valori mai mari ale tensiunii arteriale în cabinetul medicului decât acasă, în cazul unor pacienți fără alți factori de risc cardiovascular).

Testul de efort este explorarea cea mai utilizată în scopul diagnosticării și/sau pentru stratificarea riscului la pacienții cu dureri toracice anginoase. Reprezintă investigația ce presupune un efort fizic standard al pacientului și poate fi efectuat pe banda de alergat (covor rulant) sau pe bicicletă (cicloergometru). În timpul testului, se monitorizeaza atât activitatea electrică a inimii în timpul efortului, respirația pacientului, cât și tensiunea arterială a acestuia.