Explorări funcţionale

Electrocardiograma de repaus este unul dintre cele mai simple teste cardiace care are ca scop să determine ritmul cardiac (bătăile inimii). Este o investigaţie neinvazivă şi foarte utilă pentru a diagnostica o multitudine de afecţiuni cardiace.
Este indicat să faceţi o electrocardiogramă în repaus atunci când aveţi măcar unul dintre următoarele simptome: durere toracică, palpitaţii, dificultate în respiraţie, oboseală excesivă, mai ales la efort.
Dacă aţi trecut de vârsta de 40 de ani, iar niciunul dintre simptomele enumerate mai sus nu sunt prezente, oricum, trebuie să efectuaţi un EKG în scop profilactic.

Efectuarea EKG-ului de repaus este simplă. Întâi de toate, medicul vă va monta electrozii cu vacuum pe corp: la nivelul încheieturii mâinilor şi a picioarelor, pe piept în zona precordială, în dreptul inimii. Bătăile inimii sunt generate de către unele impulsuri electrice. Anume aceste impulsuri sunt înregistrate de electrocardiograf şi transpuse ulterior pe monitor şi pe hârtie. Investigaţia durează aproximativ 5 minute şi poate fi repetată ori de câte ori este nevoie. Electrocardiograma de repaus nu necesită o pregătire specială şi poate fi efectuată în orice moment al zilei. Dacă suferiţi deja de o boală de inimă, nu este necesar ca în ziua investigaţiei să vă întrerupeţi tratamentul pe care-l administraţi.

La EKG-ul de repaus uşor pot fi depistate:
1. Aritmii (bătăi ale inimii neregulate);
2. Tahicardie (ritm neobişnuit de alert al inimii);
3. Brahicardie (un ritm prea lent al inimii);
4. Hipertrofia ventriculară (îngroşarea muşchiului inimii);
5. Dilatarea atriilor (în urma dilatării, sângele va stagna, astfel că se poate coagula, formând cheaguri);
6. Existenţa sau lipsa unor zone de ischemie (unde muşchiul inimii nu primeşte suficient sânge şi substanţe nutritive din cauza îngustării arterelor care hrănesc inima);
7. Existenţa sau lipsa zonelor de necroză miocardică (unde muşchiul inimii nu primeşte deloc sânge şi substanţe nutritive din cauza blocării arterelor coronare);
8. Un infarct miocardic trecut sau în desfăşurare. În acest sens, EKG-ul permite stabilirea cu exactitate a diagnosticului de ischemie acută sau cronică, având capacitatea de a localiza exact afecţiunea la nivelul muşchiului cardiac;
9. Cardiomiopatia hipertrofică (este un defect genetic în care muşchiul inimii se îngroaşă anormal).

Datorită multiplelor beneficii pe care le aduce, electrocardiograma trebuie efectuată întotdeauna când este suspectată o afecţiune cardiovasculară, această investigaţie fiind lipsită de contraindicaţii. Chiar şi copiii, nou-născuţii sau femeile gravide o pot efectua fără restricţii.

Spirometria este folosită pentru diagnosticul şi monitorizarea bolilor plămânului cum ar fi astmul, bronşita cronică, emfizemul, fibroza pulmonară. Spirometria este o metodă neinvazivă şi foarte precisă de apreciere a funcţiei pulmonare. Spirometria este de asemenea utilizată pentru a vedea cât de bine acţionează medicamentele administrate pentru probleme respiratorii.

Despre spirometrie

Pentru spirometrie se foloseşte un aparat numit spirometru ce măsoară cât de mult aer încape în plămâni şi cât de mult aer poate intra sau ieşi din plămân. Spirometrul are o piesă bucală legată la un sistem de măsurare al fluxului şi volumului de aer care este la rândul său legat la un aparat, de obicei computer, ce înregistrează rezultatele şi le reprezintă grafic (curbe) şi numeric.

Pentru diagnosticul şi evaluarea astmului la măsurătorile făcute cu spirometrul sunt importante:

• Capacitatea vitală forţată (FVC pe buletinul spirometric), ce exprimă maximum de aer ce poate fi inspirat şi expirat;
• Volumul expirator forţat (FEV-1 pe buletinul spirometric), ce este maximum de aer ce poate fi expirat într-o secundă.

Medicul va compara aceste două valori între ele şi faţă de valorile ideale pentru vârstă, înălţime, sex, rasă şi va putea preciza dacă există obstrucţie a căilor respiratorii. Apoi ţi se va da să inhalezi o substanţă care dilată bronhiile şi după circa 15-30 minute se repetă măsurătoarea. Dacă aceasta a doua este mult mai bună este foarte probabil că ai astm. Chiar dacă valorile spirometrice sunt normale nu se exclude diagnosticul de astm! În acest caz va fi nevoie de teste suplimentare. Acurateţea unui test spirometric depinde de cum înţelege şi cooperează pacientul în timpul procedurilor. Spirometria se efectuează numai în cabinetul medical şi tehnica este complet diferită de cea folosită pentru măsurarea debitului expirator de vârf:

• iniţial pacientul respiră normal prin aparat (inspiră şi expiră);
• se cere apoi un inspir lent şi maximal urmat de un expir lent şi maximal;
• apoi se cere un inspir profund urmat de expir puternic şi cât mai rapid.

În tot acest timp buzele sunt ţinute strâns în jurul piesei bucale şi nasul este prins cu un clip nazal astfel încât pacientul să respire numai pe gură. Poziţia este de obicei şezândă, dar dacă pacientul preferă poate să stea şi în picioare, fără a se apleca însă în faţă când expiră. De obicei sunt necesare minim 3 măsurători corect executate, repetând secvenţa descrisă mai sus, uneori pot fi necesare până la 8 teste. Timpul necesar pentru spirometrie, depinzând de complexitatea acestuia şi de tehnica şi cooperarea pacientului, variază de la 5 minute până la 30-45 minute. Rezultatele la spirometrie sunt exprimate de obicei în procente faţă de valorile ideale ale funcţiei pulmonare calculate funcţie de sex, rasă, vârstă şi înălţime. Este foarte utilă şi reprezentarea grafică a fluctuaţiei în timp a funcţiei pulmonare a pacientului respectiv (trend de evoluţie). Deoarece spirometria implică efort respirator (respiraţie rapidă, forţată, maximală) unii pacienţi pot experimenta după spirometrie greutate în respiraţie şi senzaţie de oboseală, care sunt însă trecătoare şi nu sunt periculoase. Copiii sub 5 ani cooperează mai greu şi de obicei nu pot face spirometrii de calitate. În acest caz se utilizează un alt mod de măsurare a funcţiei pulmonare numit body-pletismografie. Nu se efectuează spirometrie la pacienţii ce au suferit recent un infarct miocardic sau un accident vascular cerebral, care au boli de inimă severe sau care acuză dureri toracice sau palpitaţii cu ritm rapid înainte de spirometrie.

Testul auditiv (audiometria) face parte din examinarea urechii şi evaluează capacitatea unei persoane de a auzi, prin măsurarea abilităţii sunetelor de a ajunge la creier. Sunetele sunt, de fapt, vibraţii aflate în mediul înconjurător, de frecvenţe şi intensităţi diferite; aerul din canalele şi oasele de la nivelul urechii şi a craniului, ajută aceste vibraţii să parcurgă drumul dintre ureche şi creier, unde sunt “auzite”. Testele auditive determină prezenţa hipoacuziei (scăderea capacităţii de a auzi), cât de severă este şi care este cauza apariţiei acesteia. Testele auditive ajută la determinarea felului de hipoacuzie, prin măsurarea capacităţii sunetelor de a ajunge în urechea internă prin canalul auditiv (aerul – conduce sunetele) şi de a se transmite prin intermediul oaselor (oasele – conducătoare de sunete). Majoritatea testelor auditive cer pacientului să răspundă la o serie de cuvinte spuse pe tonalităţi diferite, dar sunt şi teste auditive ce nu necesită răspuns.

Pacientul ar trebui să apeleze la medic dacă:

• a fost expus recent la un sunet puternic, care a determinat durere sau a fost expus la un zgomot ce a dus la apariţia acufenelor (zgomote în urechi); înainte de efectuarea unui test auditiv trebuie evitate zgomotele puternice pentru aproximativ 16 ore
• ia sau a luat antibiotice ce pot determina afectarea auzului, precum gentamicina
• are probleme în a auzi o conversaţie normală sau a observat alte semne caracteristice hipoacuziei
• a avut recent o viroză respiratorie sau o infecţie a urechii.

Campul vizual reprezintă ansamblul punctelor din spaţiu pe care ochiul îl poate percepe atunci când este imobil.

Explorarea câmpului vizual

• Explorarea clinică are avantajul de a putea fi realizată în orice loc, fără instrumente. Principalul ei inconvenient este faptul de a nu fi reproductibilă: ea nu poate servi deci decât ca examen de depistare. În testul de confruntare, subiectul, care priveşte drept în faţa lui, trebuie să semnaleze momentul în care percepe un obiect (“testul”) pe care examinatorul îl deplasează în faţa ochilor săi de la periferie spre centru. În proba lui Amsler, subiectul trebuie să fixeze punctul central al unei scheme desenând anomaliile pe care le percepe.
• Explorarea instrumentală prezintă avantajul de a fi reproductibilă: ea permite deci, dacă e cazul, să se urmarească evoluţia diferiţilor parametri. Ea utilizează un test luminos mobil şi înregistrează diferitele locuri în care acesta devine vizibil pentru pacient. Explorarea instrumentală se face, în general, cu ajutorul unui aparat numit “perimetrul lui Goldmann”. Analizorul lui Friedmann foloseşte aceleaşi principii.

Anomalii ale câmpului vizual

• Amputarea este o îngustare a limitei periferice a câmpului vizual. În anumite cazuri, ea este consecinţa unui glaucom foarte evoluat sau unei retinopatii pigmentare (degenerescenţa ereditară). În alte cazuri, amputarea câmpului vizual este urmarea unei atingeri a căilor vizuale. Ea este localizată atunci într-o parte precisă, antrenând o cuadranopsie (amputarea unui sfert de câmp vizual al fiecărui ochi) sau o hemianopsie (amputarea unei jumătăţi a câmpului vizual al unui ochi), mai des verticală decât orizontală.
• Scotomul este o zonă de orbire sau de vedere slabă din interiorul câmpului vizual cauzată de o atingere a retinei sau a căilor vizuale. Subiectul poate să nu perceapă această zona în mod spontan sau poate să o perceapă ca pe o pată.

Examenul fundului de ochi permite vizualizarea papilei optice, a retinei şi a vaselor de sange din această zonă. El este indicat pentru a stabili diagnosticul afecţiunilor retinei şi pe cele ale coroidei (membrana lipită de retină).  Exista multe motive pentru care trebuie să se facă această analiză. De exemplu, aspectul scobit al capătului nervului optic este un semn al glaucomului.

Examenul fund de ochi se face cu oftalmoscopul sau cu ajutorul lentilelor speciale (GOLDMANN etc.). Nu doar afecţiunile retinei pot fi diagnosticate astfel. Iată şi alte boli depistate prin examenul fundului de ochi:

1. Ateroscleroza
   Examinând fundul de ochi, oftalmologul poate depista stadiul aterosclerozei, poate să vadă depozitele de colesterol (mici puncte strălucitoare) şi modificările apărute la vasele de sânge.
2. Hipertensiunea
   Oftalmologul poate afla dacă este vorba de o hipertensiune veche, dacă este o tensiune oscilantă. Vasele fundului de ochi la hipertensivi se modifică, arterele sunt mai strâmte, venele mai dilatate. La hipertensivi, acolo unde se încrucişează artera cu vena, artera comprimă vena şi uneori apar mici puncte de hemoragie la aceste încrucişări arterio-venoase.
3. Diabetul
   La 10 ani de la debutul diabetului, debut care adesea nu este observat, poate apărea retinopatia diabetică. Bolnavul de diabet trebuie urmărit periodic de oftalmolog pentru a preîntâmpina orbirea bolnavului de diabet.
4. Boli de sânge
   Modificările la nivelul retinei apar şi în urma unor boli ale sângelui, precum anemiile, poliglobuliile, leucemiile.
5. Alte afecţiuni
   Prin examenul fundului de ochi pot fi depistate şi unele tumori cerebrale, dar şi unele semne care indică boli infecţioase cum ar fi tuberculoza, HIV, sifilisul.

Nu conduceţi dupa examinarea fundului de ochi!

După acest examen poate apărea o stare de rău, provocată de atingerea ochiului. Această stare este datorată unui reflex şi se poate produce în felul urmator: inima îşi încetineşte ritmul şi tensiunea arterială scade brusc. Aceasta poate merge pâna la pierderea cunoştinţei. În acest caz, apare starea de rău şi persoana poate cădea din picioare.

Endoscopia digestivă superioară este un procedeu de investigare ce permite medicului să exploreze interiorul esofagului, stomacului şi a primei părţi a intestinului subţire (duodenul) prin intermediul unui instrument subtire şi flexibil, prevăzut cu un aparat optic, ce poartă numele de endoscop. Acest tip de endoscop este introdus prin cavitatea bucală şi înaintează uşor la nivelul gâtului, până ajunge la nivelul esofagului, stomacului şi apoi a duodenului.

Această investigaţie poartă uneori numele de esofago-gastro-duodenoscopie deoarece întregul tract digestiv superior este examinat prin intermediul ei. Cu ajutorul endoscopiei, medicul poate vedea ulceraţiile, inflamaţiile, tumorile, infecţiile sau sângerarile de la nivelul tractului digestiv superior.

Se pot preleva ţesuturi (biopsie), pot fi îndepărtaţi polipii şi se pot trata hemoragiile de la acest nivel al tubului digestiv. Endoscopia poate dezvălui probleme ce nu sunt descoperite cu ajutorul radiologiei şi uneori poate fi de ajutor în a elimina necesitatea unei intervenţii chirurgicale exploratorii.

O endoscopie digestivă superioară poate fi facută pentru:

• detectarea inflamaţiei de la nivelul esofagului (esofagita) sau a complicaţiilor bolii de reflux gastro-esofagian. Complicaţiile pot include structurile esofagiene sau esofagul Barrett (definită ca metaplazia intestinală a epiteliului esofagian), afecţiune ce creşte riscul dezvoltării cancerului esofagian;
• detectarea herniei hiatale, a ulcerului gastric şi esofagian, a inflamaţiilor, tumorilor sau a altor probleme de la nivelul tractului digestiv superior. Aceste probleme pot fi depistate iniţial la examenul radiologic sau la alte examinari pentru tractul digestiv superior iar endoscopia este facută pentru o evaluare ulterioară a modificărilor descoperite;
• determinarea cauzei hematemezei (voma cu sânge de origine digestivă);
• determinarea cauzei persistenţei durerii în abdomenul superior sau a senzaţiei de balonare, a cauzei disfagiei (senzaţie de jenă sau de blocare în timpul deglutiţiei), a cauzei vărsăturilor şi a pierderii inexplicabile în greutate;
• diagnosticul infecţiilor esofagiene cauzate de diferite bacterii, fungi sau virusuri;
• verificarea vindecării ulcerului gastric;
• examinarea stomacului şi a duodenului după o intervenţie chirurgicală;
• a determina daca există un blocaj între stomac şi duoden (obstrucţie la nivelul pilorului).

Endoscopia mai poate fi utilizată în următoarele situaţii:

• pentru obţinerea unui diagnostic de urgenţă în privinţa leziunilor esofagiene datorită ingestiei de substanţe chimice, otrăvitoare
• prelevarea de ţesuturi (biopsie) pentru a putea fi examinate în laborator. În timpul endoscopiei o biopsie poate fi făcută pentru a ajuta în detectarea esofagului Barrett
• diagnosticul infecţiei cu un anumit tip de bacterie, numită helicobacter pylori, care se crede că este cauza principală a ulcerului gastric
• îndepărtarea polipilor gastro-intestinali
• tratarea hemoragiilor gastro-intestinale, inclusiv a sângerarilor cauzate de varicele esofagiene (dilatarea venelor esofagului inferior, determinată de hipertensiunea portală)
• extragerea obiectelor străine ce pot fi înghiţite
• investigarea apariţiei anemiei (diminuarea cantităţii de hemoglobină), ce poate fi dată şi de o hemoragie digestivă superioară.

Endoscopia digestivă inferioară este termenul folosit pentru a descrie examinarea medicală a tractului gastrointestinal inferior al unei persoane.

Acest tip special de investigaţie este o combinaţie între alte două examene ale tractului gastrointestinal inferior: colonoscopie şi sigmoidoscopie. Endoscopia digestivă inferioară este utilizată pentru identificarea problemelor specifice intestinului subţire.

În cazul endoscopiei digestive inferioare se foloseşte un endoscop, un tub subţire, flexibil, dotat cu o cameră video şi o sursă luminoasă la unul din capete, pentru a se putea vizualiza interiorul tractului gastrointestinal. În cadrul acestei examinări speciale vor fi incluse, atât colonoscopia (examinarea colonului), cât şi sigmoidoscopia (examinarea colonului sigmoid). Investigaţia va fi susţinută de către un medic specialist instruit în astfel de teste, dar şi în interpretarea rezultatelor.

În cazul colonoscopiei totale, se va introduce prin anusul şi rectul pacientului un tub lung din fibră optică, ce va fi deplasat prin întregul colon. Fiecare porţiune a colonului va fi observată şi examinată. Pe parcursul sigmoidoscopiei cu tub flexibil din fibră optică, se va introduce un tub mai scurt, care va ajunge din rect în colonul sigmoid.

Endoscopia digestivă inferioară este folosită pentru diagnosticarea cancerului, polipilor şi inflamaţiei (colita, de exemplu), dar şi pentru alte cauze anormale de sângerare sau situaţii medicale neclare, ca urmare a radiografiilor cu raze X. Tehnica mai este utilizată pentru îndepartarea polipilor (polipectomie).

În ce constă endoscopia inferioară

Endoscopia se realizează cu ajutorul unui endoscop – un tub flexibil compus din fibre extrem de subţiri din fibră de sticlă, dotat la unul din capete cu o sursă luminoasă şi o camera de luat vederi, care oferă imagini pe un monitor.

Medicul poate vizualiza prin intermediul endoscopiei structurile tractului gastrointestinal inferior şi poate stabili un diagnostic. Dacă este necesar, tratamentul poate fi instituit prin introducerea unor instrumente printr-o secţiune goală a endoscopului.

Colposcopia este o metoda de vizualizare a vaginului şi colului uterin cu ajutorul unui colposcop, un instrument asemanator unui microscop.

Datorită informaţiilor diagnostice preţioase obţinute prin colposcopie şi testul Babes-Papanicolau, cancerul de col uterin, cea mai răspândita formă de cancer întâlnită la femei la inceputul secolului XX, a devenit o maladie curabilă în ţările în care aceste investigaţii se practică în mod sistematic. Pare o procedură neplacută sau dureroasă, dar cu toate acestea nu se deosebeşte foarte mult de un examen ginecologic obişnuit. Spre deosebire de examinările endoscopice nu se introduce un tub în vagin, ci se practică doar vizualizarea din exterior cu ajutorul lentilelor, colposcopul neatingând corpul femeii examinate.

Colposcopia nu trebuie confundată cu culdoscopia, care este o investigaţie ce permite examinarea organelor cavităţii pelvine cu ajutorul unui tub introdus prin vagin. Colposcopia nu este dureroasă, nu necesită pregătire specială, nu presupune internare şi nu se face sub anestezie, astfel încât activităţile zilnice nu vor fi perturbate.

Colposcopia este utilă în depistarea modificărilor precanceroase şi canceroase ale vulvei, vaginului şi colului uterin. Ea este indicată în primul rând femeilor care au prezentat anomalii la examenul ginecologic sau rezultate anormale la testul Babes-Papanicolau. Din pacate, nu toate femeile fac acest test conform indicaţiilor şi dintre acestea cel puţin o treime neglijează să facă colposcopia în cazul înregistrării unor rezultate suspecte).

Alte recomandări vizează prezenţa durerilor şi sângerarilor vaginale, mai ales legate de contactul sexual sau depistarea vegetatiilor veneriene la nivelul vaginului sau colului, în special în cazul detectării unor tulpini HPV cu risc crescut la testul HPV (în care se recoltează secreţie de la nivelul colului şi se determină în laborator daca HPV este prezent şi despre ce tipuri de virus este vorba). Nu există contraindicaţii importante în legătura cu aceasta investigaţie. Ea se poate face fără risc chiar şi în timpul sarcinii (unele probleme ar putea apărea doar dacă ar fi necesară şi biopsia).

Totuşi colposcopia nu trebuie programată în timpul menstruaţiei şi nici în cazul unor inflamaţii acute cervicale sau vaginale (acestea trebuie tratate mai întai). Cu o zi înainte nu trebuie întreţinut raport sexual, nu trebuie introduse în vagin tampoane, creme sau ovule, spermicide, lubrifianţi sau gel de duş. Înainte de examinare se goleşte vezica urinară. Pacienta se examinează ginecologic, se introduce în vagin un specul pentru a-l menţine deschis şi apoi se apropie colposcopul şi se examinează interiorul vaginului cu ajutorul acestuia. Colposcopul are o sursă puternică de lumină şi lentile (este asemănător cu un microscop sau binoclu) care măresc de 10-40 de ori. Există colposcoape care permit şi obtinerea de imagini (foto sau video) sau conectate la un computer.

În timpul examinarii medicul va utiliza o soluţie de acid acetic (oţet) şi solutie Lugol (conţine iod, aşa că anunţaţi medicul daca sunteţi alergică) pentru o vizualizare mai bună a leziunilor. Dacă e necesar medicul va face o biopsie, adică va recolta unul sau mai multe fragmente de ţesut suspecte pentru examinări de laborator. În acest caz se simte o mică înţepătura, o durere de câteva secunde, iar medicul va folosi o soluţie specială pentru a opri hemoragia.

Examinarea propriu-zisă durează aproximativ 10-15 minute. După examinare nu sunt necesare precauţii speciale. În ziua respectivă nu trebuie practicate activităţi fizice intense, iar timp de o săptămână nu trebuie întreţinut contact sexual şi nu trebuie introduse în vagin tampoane, creme sau gel de duş. Este posibil, mai ales dacă a fost făcută puncţie, să apară durere, sângerari vaginale şi o secreţie vaginală deosebită, mai închisă la culoare, simptome care persistă câteva zile. Trebuie anunţat medicul dacă sângerările vaginale sunt masive, daca apar dureri abdominale intense, febră sau secreţie vaginală urât mirositoare.

Medicul va discuta cu dvs despre ceea ce a constatat în timpul colposcopiei şi deciziile de tratament care trebuie eventual luate, iar daca a fost realizată o puncţie, rezultatele vor fi obţinute după câteva zile.